Locul care ne apartin tuturor
Se vede ca democratia tanara si in pericol de a ramane asa, imatura, se reflecta subliminal in spatiul public romanesc. Numesc analiza acestei reflectari “metaforare” din doua motive: spatiul public e ceva ce nu se lasa privit la noi, ci sondat prin resorturi paralingvistice ; acest spatiu este o draguta metafora si nefiind decat tangential o adevarata metafora nu-i pot da calificativul “metaforizare“.Definitie provizorie: spatiul public este locul de apartinere al tuturor si al nimanui in care se dezvolta interactiunea umana, este proiectia libertatii si sentimentul sensului comun, care ne fac parti ale unor locuri delimitate de perceptia si cunoasterea de care am fost capabili noi si inaintasii nostri.
O extrema tolerabila a spatiului public sau civic e familia sau individul singur traitor, iar ca mediatoare sunt institutiile in diversele lor aparente.
Probabil cea mai eficienta reflectare a spatiului public o face massmedia, iar la nivelul simtului comun privitul pe fereastra, promenadele pe trotuare si prin parcuri, shopping-ul prin mall-uri sau targuri satesti, traficul, viata de noapte, manifestarile de adeziune sau protest, moda de strada sau sexualitatea indusa, exhibitionismul cultural in general, sunt cateva fatete ale acestui “dincolo”.
De multe ori m-am intrebat cu rezerva cum aparem noi in ochii unui strain in locurile noastre commune. Mult mai intens m-a cuprins insa intrebarea 'cum aparem noi insine in fata ochilor nostri' – aici am cautat o schita de raspuns.
Cea mai putina energie imi pare a fi investita in spatiul public care ni se infatiseaza ca eliberare (de libertate ?) si defulare. Aici sensul devine rupere de nevoi. Foarte brusc, rapid, teribil de firesc. Intram in dansul nebun si sacadat al pasirii inca din momentul deschiderii usii casei. Primul pas ne dezvaluie ca nou nascuti in interactiune civica. Vanzatoarea din boutique sau din ghereta statiei de autobuz iti arunca marfa. Cel din autobuz te impinge si te lasa pe muteste sa intelegi ca vrea cativa pasi la stanga sau la dreapta.
Suntem privati de privire panoramica in aceste situatii, dar bine ancorati in corporalitate. Nu avem intimitatea expunerii spre interactiune si traim perpetuu o imaculata invazie de gesturi comportamentale cu tot cu semnificatiile lor paralingvistice. Aici suntem in proximitatea mitocanului care injura gajait, a celui bagat in seama prin motocicleta sa sonorifera, a teribilistului sofer plecand in tromba de la semafor, a adolescentului besmetic si simpatic in care zvacnesc hormoni si idei novatoare pentru distructia generala, a celui ce-si transforma povestea intima in marfa de schimb pentru apreciere si recunoastere.
Peste tot gasim indiciile verbalizarii corporale. Spatiul public e reprezentarea corpului prin mijloace esentiale. Felul de a da, a lua, a inprumuta dezvaluie limita corporalitatii.
Privim uimiti si admirativi fermecatoarele firme occidentale. Sunt stralucitoare si ne cheama neconditionat spre consumul nostru. Produsul e distragerea atentiei de la noi, iar pachetul e forma de respect multiplicat care ne merita – ca efect le incorporam.
Nu ne e straina nici prezenta cersetorilor. Pe ei ii dorim la distanta pentru a ne incadra in intervalul orgoliului si satisfactiei de sine. Mila impartasita e sadomasochista. Moneda lucitoare aruncata invartindu-se spre cersetorul translucid ne oglindeste. Ii spunem eu sunt altul si ma doare ca simt ca tine. Am putea fi inveliti intr-o materialitate delirant de atractiva simtind ca cersetorii. Din cauza aceasta dorim sa le facem daruri, dar nu daruiri, pentru ca ar insemna sa plangem cu ei de gat....si e devalorizant. Conditia de egalitate in cele mai simple trairi e devalorizanta pentru civilizatia care ne-a invatat ca diferenta ne individualizeaza, de unde si conditia de compromis a egalitatii in drepturi mai cuantificabila scriptural.
In spatiul nostru public avem nesansa de a ne regasi singuri si ne lipseste curajul si stiinta semnelor necorporale. Mesajul nonverbal insa transmite violenta, dorinta de eliberare, ritual al tainuirii si ignorantei, uneori candoare si compasiune. Aici gasim batranii pe strazi cu fete palide de boala si umbriti de tristete. Ei traduc singuratatea noastra glaciala. Pot fi un tata sau o mama abandonati intre tranzactii imobiliare, pot fi cersetori de cuvinte (pentru ca batranii doresc cuvinte mai presus de orice) chiar daca intind mana. Ei nu sufera de foame sau de frig mai mult decat ca au uitat sa vorbeasca. Si tot batranii sunt cei mai intoleranti si nevrozati actori sociali. Neintelesi in cele din urma si neracordati la modernisme, ei reactioneaza din frustrarea de a nu mai fi integrati, privind la un spectacol din care nu mai fac parte cu trecutul lor.
Lumea impietreste cand isi indreapta privirea spre ceea ce anunta boala, moarte. Ne e deajuns sa privim reactia publica la auzul sunetului ambulantei serpuind in trafic. Confruntarea publicului cu accidentul e alta discutie. Privim. Accidentatul e ca si leprosul – il plangem pentru a ne descarca mila. Avem nevoie de roluri de victime pentru salvarea de nimicul amenintator. Imago-ul Kitty Genovese ingheata si se dezgheata ciclic in peisajele noastre exterioare.
In mod surprinzator spatiul public e si eliberare de tirania institutionala. Il vedem pe elevul care trece pe trotuarul celalalt pentru a nu saluta profesorul, il vedem pe profesor intorcand capul cand vede elevul absolvent, sau privind suparator de inainte. Orice indiciu de autoritate sau putere ne transforma in evitanti infricosati si tocmai din aceasta cauza vom fi urmariti multa vreme de stigmatul tiraniei.
Este aproape obligatoriu sa intram in dialog cu cei ce se percep superiori, democrati (si prin contrast anticomunisti), puternici, tineri, moderni, destepti, artisti, dinamici si avuti. E felul in care ei exista in comparatie cu televizorul si internetul, unele frecvente radio fiind desuete in consum si mereu la moda in cosmos. Evitarea sau detestarea acestor identificari prelungeste o drama care nu foloseste nimanui. Reversul e servilismul, e mesajul “sa traiti seful” imbracat in alte indicii, de umilinta demna, daca nu e prea mare contradictia; (singurul care ne poate promova poate fi un nesuferit si un incompetent zgomotos, dar incercam sa ne facem iubiti sau cel putin remarcati pentru ca la urma urmei nici pe noi insine nu ne suferim adesea si cautam aceasta promovare ca solutie).
Relatia cu profesia e marcator in locurile commune pe care le frecventam, transmitand prin simplul “buna ziua” care ne este job-ul. O zi buna inseamna o zi de succes la locul de munca si cand suntem satisfacuti de aceasta spunem sunt X, am facut Y si sunt fericit, sper sa mi se mai intample.....tu ce mai faci ?. Lipsa lui buna ziua, lasa in background faptul subanteles ca toate zilele sunt bune. Aici e proprietarul de orientalisme deochiate, directorul de multinationala, care arata ca in biserica angajatilor sai toate zilele sunt bune chiar prin neprezenta sa. Cand zilele nu sunt bune devine prezent, doar fizic insa (majestuos si bine intretinut), si cateodata ajunge.
Eliberarea de trecut isi gaseste inertia in locurile comune. E parintele care apare intempestiv intre prietenii pe care ii avem, si ne e rusine cu el. E buletinul de identitate din care am dori sa dispara locul nasterii. E si prietenul din copilarie pe care il intalnim brusc si nu ne mai provoaca decat o emotie a scaparii pentru ca am devenit altceva intre timp (poate ceva mai bun).....si stabilim intalniri ulterioare pe care nu le vom respecta vreodata. E gara – unul dintre cele mai triste locuri din orasele noastre. Ceva lasam in urma, ceva ne asteapta inainte, si nici hipnotica melodie a rotilor de tren nu ne arata incotro am ajuns.
Femeia conducatoare auto e o prezenta semnificativa in trafic de vreo cativa ani. Independenta, corporatista, sincrona, exprimand un sens ascendent al tranzitiei economice si sociale in care mereu ne gasim, pentru ea masina devine accesoriu in comportament. Astfel atmosfera soselelor e mai calda si mai civilizata. Desi femeile sunt mai stricte in respectarea regulilor circulatiei si a oricarei idei de regula, barbatii (la polul opus) sunt mai gentili si lasa din prioritatea lor in prezenta car to car cu femeile. Relativa echilibrare de gen in trafic e benefica, chiar daca mai asistam la injuraturi, grimase primordiale, strangeri de gat si alte elemente de kung fu neconventional, specifice sofatului paternalist.
Instrainarea in neghiobie si manierism marginal are loc in spatiul comun, iar obisnuinta cu ele intra in civismul nostru. Este subiectul care priveste uluit, doritor, de un rosu aprins, in lupta cu instinctele speciei, la domnisoara histriona care etaleaza forme cu continut sexual ca si cuvinte. Maneaua, VW Golf-ul tunat ii transporta repede si lin catre dorintele lor. Drumul e prin spatiul public. Orice imperechere reusita isi construieste intimitatea prin exhibitie ricosata in aceste locuri. E tot ancorare in corporalitate si uneori ne place sa privim de la distanta.
Ne-am obisnuit cu noi insine si asa. Suntem adaptabili si reactivi dupa masura, dar ne intalnim rareori in acest spatiu public. E o singuratate neasumata, iar civismul romanesc se reconstruieste haiduceste din intalnirea oamenilor singuri manati de nevoi comune. Cat despre democratie, ea ramane deocamdata o simpla teorie occidentala, nu o nevoie.
Raspunde #1 | Teodor | 08-02-2012
Felicitarii pentru articol! dar parerea ma este ca spatiul public Romanesc nici macar nu exista. Societatea civila este o adunatura de gasti fragmentate de prieteni care stau la taclale in jurul unei beri. Poate ranile adanci lasate de comunism se vor vindeca candva, insa la momentul de fata intreaga societatea romaneasca este o societate in expectativa, sceptica si distanta, neparticipativa.
Raspunde #2 | Narcisa - Elena Oprescu | 10-02-2012
Felicitari pentru articol Ionut! M-a surprins in mod placut abordarea ta, este foarte originala si releva o cunoastere profunda a realitatii sociale din Romania! Spatiul public asa cum l-ai descris tu, emana prin toti porii mentalitatea acestui popor, nivelul actual de cultura, nivelul economic actual si nivelul de empatie generala,(cam lipseste aceasta empatie, nu?) de spirit civic si de ce nu, de demnitate si nationalitate! De cate ori mergeam intr-o tara straina sau intr-un loc strain, spatiul public imi oferea informatii privitoare la ce sunt si cum sunt oamenii locului. Este un sentiment pe care il avem fiecare ..cred. Simti asa in aer, in atmosefera generala...asa cum simti luxul de exemplu, mirosi si saracia, sau asa cum se simte progresul, cultura..se miroase si mizeria conditiei umane, nepasarea sau incultura.