Abandonarea copilului reprezinta un act de consecinte greu de evaluat in ceea ce priveste viitorul, cresterea si dezvoltarea normala a acestuia. Ruptura de familia naturala reprezinta un soc, chiar daca el nu este resimtit direct de catre copil, pentru ca intrerupe un proces natural firesc, consacrat istoric care asigura cu predictibilitate ridicata, perspectiva unei dezvoltari fizice, psihice si sociale normale. Lipsa mamei priveaza copilul de sentimentul sigurantei, de atasamentul autentic si arunca copilul intr-o lume straina. Institutiile de stat sau private care preiau acesti copii de pe strazi, spitale sau alte locatii fac tot ce este posibil pentru a le oferi o alternativa care sa nu le altereze radical procesul de crestere si dezvoltare, dar oricat de bune ar fi aceste servicii lipsa familiei naturale isi va pune iremediabil amprenta negativa.

Familia reprezinta pentru copil mediul cel mai adecvat cresterii si dezvoltarii sale precum si locul prin care copilul patrunde in viata umana, in societate, in cultura. Din nefericire insa, ne confruntam si cu situatii cand parintii nu pot sau nu vor sa-si asume responsabilitatea de a-si ingriji copiii. Pentru toti acesti copii, separarea de familie genereaza o trauma profunda cu probleme grave asupra dezvoltarii personalitatii lor. Dezvoltarea socio-psiho-afectiva a unui copil este influentata de realizarea atasamentului si a legaturii de afectiune dintre copil si mama. Lipsa parintilor si a unui mediu familial determina intarzieri in dezvoltarea fizica si tulburari de comportament.

Separarea copilului de familie constituie o situatie stresanta, care genereaza frustrare afectiva cu consecinte negative asupra adaptarii si integrarii lui in societate si asupra maturizarii lui viitoare.

Fenomenul abandonului a atins cote alarmante in ultimii ani prin plecarea parintilor la munca in strainatate si prin transferarea responsabilitatii cresterii si educatiei copiilor rudelor, vecinilor sau institutiilor statului, iar consecintele au fost dezastruoase in unele situatii ajungandu-se la suicid. Conform unui bilant recent relatat de mass-media 74 000 de copii sunt abandonati anual in Romania.

De asemenea, problemele sociale din viata unor cupluri aduc familiile in imposibilitatea de a-si mai creste si educa copiii acasa, iar acestia ajung fie in institutii de ocrotire, fie pe strada la cersit.

Indiferent cat de mult ne-ar placea sa vorbim despre frumusetea traditiei romanesti de crestere si educare a copilului in sanul familiei, trebuie sa recunoastem ca saracia (cu toate fenomenele ce i se asociaza intr-un sens sau altul: somaj, diminuarea veniturilor reale, scaderea puterii de cumparare, lipsa unei locuinte adecvate etc.) este una din cauzele majore ale abandonului copiilor in Romania.